El statea
drept. Nu intins pe struna. Nici cu nasul pe sus. Doar statea drept. Am trecut
privirea peste el, fara intentia de a o intoarce. Dar ce am captat in acea
farima de secunda m-a intors involuntar. Il urmaream pe furis.
Purta haine
gri si maro, o geanta-postas neagra si privea cu ochi tristi pe fereastra
troleibusului. Doar din cind, in cind fata i se lumina de o sclipire abea
perceputa cind lasa ochii in jos si privea buchetul de Narchisi din mina. Pata
aia galbena ii lumina intreaga lui imagine. Apoi iarasi ridica privirea pe
fereastra. Statea drept si se uita. Am tot stat citeva statii si incercam sa
imi dau seama oare ce ginduri il framinta pe acest barbat. In mersul
troleibusului, soarele primavaratic
facea pete pe fata lui scotindu-i in evidenta firele albe din barba proaspat
tunsa si ridurile din jurul ochilor. Atunci am inteles ca, anume aceste riduri
il fac sa arate atit de trist. Oare cit a avut de suferit acest barbat, cit
timp a fost trist de i s-a intiparit tristetea atit de adinc?
Si, totusi, statea
drept. Viata nu l-a girbovit, nu l-a supus. Si asta e un lucru atit de ciudat
si rar de vazut la noi, ca m-a “prins” imediat, cind am vazut un om cu barba
alba si… drept. Citi barbati vedem noi in fiecare zi, care-si duc povara anilor
in spate. Aceasta povara ii apleaca, ii apropie de pamint, le fixeaza privirile
sub picioare ca sa nu se impiedice si sa-si scape povara. Ei uita ca este cer,
care e tot asa de albastru ca si 30 de
ani in urma. Copacii isi cresc frunzele tot deasupra capului, de parca ne-ar
chema si pe noi mai sus... Dar, ei se uita sub picioare. Si uita ca mai sunt
flori, care pot lumina mult gri, pot dizolva “poverile”… cit de putin.
Cu gindurile
mele, am scapat statia . OK, statia terminus e aproape, o sa ma intorc inapoi
de acolo. Domnul se uita cu drag la flori. Probabil le ducei iubitei, chiar
daca mi se pare neverosimil. Mintea mea, crescuta cu imaginea barbatilor
impovarati, nu accepta asa idee.
La
urmatoarea statie, a coborit. Nu am rezistat tentatiei. Am coborit si il
urmaresc discret. Se duce in parc, se aseaza pe o banca. Eu ocup una mai intr-o
parte. Scot kindle-ul si ma fac ca citest, aruncind priviri spre barbatul cu
flori. Sta pe banca absorbit de florile din miini. Geanta sta pe banca si nici nu
se sinchiseste ca trece lumea pe alaturi si orcine poate sa i-o inhate. Aproape
ca-i pot citi pe fata roiuri de ginduri si… asteptare. Oare pe cine asteapta? Poate,
iubita… Sau sotia, dar sotiei ii ducea flori acasa. Sau, amanta? N-a durat
mult.
A venit o
fata, cam de virsta mea. El i-a dat florile. Ea le-a luat. Au vorbit ceva incetisor.
El cu tandrete si, parca, rugator. Ea reticenta, tot privind narcisii si, din
cind, in cind mai aranja cite o petala. Cind i-a luat mina, a vur sa o retraga,
dar i-a vazut ochii si l-a lasat sa i-o mingie incetisor in timp ce vorbeau.
La un moment,
ea s-a ridicat sa plece. S-a ridicat si el, insa nu i-a lasat mina.
-
Cind
te mai vad?
-
O
sa te mai sun.
-
Sigur?
Eu voi astepta. Sa ma suni, te rog. Sau, poate te sun eu, n-o sa te superi?
-
Nu,
dar nu ziua, ca de la lucru nu pot vorbi.
-
Bine….
Poate… Nu te supara… Poate, iti trebuie ceva?
-
Nu.
Nimic! – asta a spus-o rece.
-
Scuze…
- si lumina din ochii lui a dat loc
tristetei.
-
La
revedere.
-
La
revedere, draga mea.
Si ea a plecat. El a ramas. S-a asezat pe banca ca un om extrem de obosit,
a-a lasat pe speteaza si a inchis ochii.
In acel moment, curiozitatea mi-a acoperit glasul bunului simt, asa ca, m-am
folosit de acel gest si m-am apropiat.
-
Va
simtiti bine? am intrebat.
